Scrisoare către un suflet pur de lumină

Fragment din cartea ,,Amintește-ți cine ești!’’ by Atheea @ Laura Tatu

Iubitul meu suflet,

Astăzi nu îți scriu pentru că aș mai avea întrebări la care să îmi răspunzi și nici pentru că aș mai încerca să înțeleg drumul pe care îl parcurgi prin această existență, ci îți scriu pentru că simt că, după atât de multe căutări, după atât de multe răspunsuri primite și după atât de multe inițieri trăite în tăcere, încep să înțeleg una dintre cele mai profunde lecții pe care ai ales să o experimentezi prin mine, o lecție pe care multă vreme am confundat-o cu renunțarea, cu pierderea sau cu desprinderea de oameni, când, de fapt, ea era infinit mai subtilă, mai vastă și mai greu de cuprins decât orice altă experiență pe care partea mea omenească ar fi putut să o înțeleagă.

Am crezut mult timp că cea mai mare detașare pe care o poate trăi un suflet întrupat este detașarea de copil, de părinți, de partener, de familie sau de toate acele suflete care intră în viața noastră pentru a juca roluri importante în această existență și care ating inevitabil iubirea omenească, memoria, atașamentul, nevoia de siguranță, frica de pierdere și toate formele prin care am învățat să numim iubirea aici, pe Pământ.

Astăzi însă simt că există o detașare infinit mai profundă decât toate acestea. Detașarea de tine, de propriul meu suflet și nu în sensul de a mă îndepărta de tine, pentru că nimic nu m-ar putea despărți vreodată de ceea ce sunt cu adevărat și nici în sensul de a-mi întoarce privirea de la chemarea ta, ci în sensul cel mai sacru al încrederii, acela în care încetez să mai cred că partea mea omenească trebuie să înțeleagă fiecare pas pe care îl faci, fiecare întâlnire pe care o pregătești, fiecare tăcere pe care o așezi între două răspunsuri, fiecare aparentă întârziere și fiecare alegere pe care numai tu o poți vedea în întregime.

Încep să înțeleg că tu nu trăiești în ritmul dorințelor mele, că nu răspunzi întotdeauna atunci când mintea mea cere explicații și că nu urmezi liniile drepte ale voinței omenești, pentru că ai propria ta geometrie, propria ta ordine, propria ta înțelepciune și propria ta hartă sacră, pe care eu o pot vedea doar în fragmente, atât cât îmi este îngăduit să văd la fiecare pas.

Iar aceasta este una dintre cele mai înalte inițieri pe care le poate trăi o ființă întrupată, aceea de a-și recunoaște propria lumină, de a-și simți propria chemare și propria amintire și în același timp, de a se înclina cu smerenie în fața drumului pe care sufletul l-a ales înainte ca omul să se nască, fără să încerce să îl grăbească, fără să îl împingă și fără să creadă că îl poate conduce prin forța voinței.

Advertisement

Aici simt că iubirea începe să se transforme, aici atașamentul se dizolvă încet și lasă loc sacrului, aici recunoașterea nu mai cere confirmare, aici simțirea nu mai încearcă să controleze forma și aici încep să înțeleg că ceea ce îți aparține nu poate fi forțat, revendicat, grăbit sau așezat prin dorința omului, pentru că tu te întorci întotdeauna la adevărul tău prin frecvență, prin maturizare, prin prezență și printr-o aliniere pe care mintea mea nu o poate crea, oricât ar încerca. De aceea există întâlniri care schimbă pentru totdeauna direcția unei vieți, recunoașteri care nu pot fi explicate, priviri care trezesc lumi întregi și iubiri care ating un loc atât de profund, încât omul nu mai știe dacă plânge pentru ceea ce trăiește acum sau pentru ceea ce sufletul își amintește dincolo de timp.

Știu că partea mea omenească încă își dorește răspunsuri, încă își dorește să știe, să înțeleagă, să simtă siguranță, să poată așeza totul într-o formă clară și să spună: „Acum înțeleg. Acum știu.” Dar tu nu lucrezi în grabă și nici nu răspunzi atunci când frica cere certitudini. Tu răspunzi atunci când întregul câmp este pregătit să susțină adevărul fără teamă, fără nevoie, fără agățare și fără pierderea propriei lumini.

Astăzi aleg să îți respect ritmul, aleg să nu mai tulbur cu nerăbdarea mea ceea ce tu construiești în tăcere, aleg să iubesc fără să strâng, să recunosc fără să cer dovezi, să simt fără să revendic și să rămân în centrul meu fără să mă abandonez pe mine însămi.

Înțeleg că adevărata uniune nu începe în exterior, ci în tine, că ea se naște din alinierea cu propria mea ființă, din încrederea că tu nu ai fost niciodată pierdut și că îți desfășori călătoria prin timp, prin trupuri, prin experiențe, prin tăceri, prin distanțe care par reale și prin apropieri pe care numai inima le poate recunoaște, până când lumina poate fi susținută fără frică și fără atașament.

De aceea aleg astăzi să am încredere. Încredere că ceea ce este una în esență nu poate fi separat de aparențe. Încredere că drumul tău nu trebuie condus de temerile mele, ci onorat prin prezența mea. Încredere că tot ceea ce aparține adevărului se întoarce întotdeauna la adevăr atunci când este pregătit să îi poarte lumina. Iar dacă aceasta este cea mai profundă lecție a iubirii pe care ai venit să o trăiești prin mine, atunci o primesc cu inima deschisă, pentru că aleg să te iubesc atât de mult, atât de curat și atât de conștient, încât să nu mai încerc niciodată să îți conduc drumul, ci doar să pășesc alături de tine, cu credința că ai cunoscut dintotdeauna calea, chiar și în toate acele momente în care eu încă nu am putut să o văd.

Fragment din cartea ,,Amintește-ți cine ești!’’ by Atheea

Advertisement