Iubesc femeia care am devenit astăzi

Iubesc femeia aliniată, centrată, integrată, care începe să se vadă cu adevărat, să se recunoască dincolo de toate identitățile pe care le-a purtat și să-și simtă, poate pentru prima dată atât de profund, locul în propria viață. Ceea ce mă emoționează cel mai tare atunci când mă privesc astăzi este faptul că, în urmă cu doar câteva luni, încă nu mă vedeam așa cum mă văd acum, pentru că eram în mijlocul unei transformări atât de profunde, încât nu aveam încă perspectiva necesară pentru a înțelege că tot ceea ce se destrăma în jurul meu și în interiorul meu nu venea să mă distrugă, ci să mă desprindă, strat după strat, de tot ceea ce nu mai eram. Numai eu știu cât ,,m-a costat’’ să ajung la femeia pe care o privesc astăzi cu atâta iubire. Numai eu știu câte versiuni ale mele, pe care le credeam definitive au trebuit să se prăbușească și de câte ori a trebuit să stau cu propriul meu suflet în brațe, în mijlocul unor nopți în care nu mai aveam răspunsuri, încercând doar să-l țin aproape de mine și să-i spun: ,,mai rezistă puțin, nu știu încă unde ne duce drumul acesta dar nu te voi mai abandona.,,

Au existat momente în care transformarea mea nu a avut nimic frumos, nimic poetic și nimic din lumina pe care o pot vedea astăzi privind în urmă, pentru că atunci când ești în mijlocul focului nu vezi femeia care se va naște din el, vezi doar ceea ce arde și simți doar durerea desprinderii de lucrurile, oamenii, identitățile și poveștile despre care ai crezut că vor rămâne cu tine…

A trebuit să-mi întâlnesc cele mai adânci frici… frica de abandon, frica de pierdere, frica de a rămâne singură, frica de a nu fi suficientă, nevoia de a fi aleasă, nevoia de a ține aproape ceea ce iubeam, nevoia de a controla ceea ce simțeam că aș putea pierde și acea parte din mine care credea că dacă va iubi suficient, dacă va înțelege suficient, dacă va susține suficient și dacă va mai întinde încă o dată mâna, va putea salva ceea ce iubește iar una dintre cele mai grele lecții ale sufletului meu a fost să înțeleg că există drumuri pe care nu le putem parcurge pentru cei pe care îi iubim, oricât de profund i-am iubi, că putem întinde mâna, putem rămâne cu inima deschisă, putem vedea sufletul celuilalt dincolo de toate fricile lui dar nu putem urca treptele nimănui în locul lui și nu ne putem opri propria ascensiune așteptând ca altcineva să fie pregătit să urce. A trebuit să învăț să merg înainte chiar și atunci când o parte din mine ar fi vrut să se întoarcă, să mai aștepte, să mai încerce, să mai salveze, să mai creadă că poate iubirea înseamnă să rămâi pe aceeași treaptă până când celălalt va putea veni cu tine. A trebuit să învăț că iubirea nu înseamnă să rămâi, iubirea înseamnă să continui. Să continui fără să urăști, fără să negi ceea ce ai simțit, fără să transformi iubirea în resentiment doar pentru că forma în care ai vrut să o trăiești nu a putut exista atunci și mai ales, fără să te abandonezi din nou pe tine doar pentru a nu simți abandonul celuilalt.

Aici s-a produs una dintre cele mai profunde schimbări din mine… am înțeles că mă pot alege pe mine fără să încetez să iubesc, că pot merge înainte fără să șterg ceea ce a fost, că pot lăsa liber ceea ce iubesc fără să-mi închid inima și că pot spune „te iubesc” unui suflet fără ca această iubire să mai însemne „mă voi pierde pe mine ca să te pot păstra”. Am învățat că adevărata aliniere începe în momentul în care alegi, zi după zi, calea propriului suflet. Când începi să te alegi pe tine, nu din ego, nu din dorința de a demonstra ceva, ci din respect pentru ceea ce ai venit să fii și să faci aici.

Am învățat să aleg misiunea…să aleg ceea ce mă cheamă din profunzime….să aleg ceea ce are sens pentru sufletul meu, chiar și atunci când această alegere presupune să renunț la lucruri, la atașamente, la forme vechi de a fi sau la ceea ce, cândva, credeam că îmi definește viața. Nu a fost simplu să aleg această cale, pentru că au existat momente în care fiecare pas înainte părea să-mi ceară să las în urmă încă o parte din femeia care fusesem, momente în care fiecare conștientizare deschidea o rană mai veche și mai profundă, momente în care aveam senzația că de fiecare dată când terminam o etapă începea alta și că sufletul meu mă conducea tot mai adânc către locurile din mine pe care ani întregi încercasem să nu le văd. Au fost nopți în care mi-am ținut sufletul în brațe. Nopți în care nu mai aveam nevoie de explicații, de teorii, de sensuri sau de promisiunea că într-o zi voi înțelege totul, ci aveam nevoie doar să rămân cu mine, să-mi adun bucățile și să nu mă mai părăsesc tocmai în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de mine. Simt că acolo a început adevărata mea vindecare, atunci când am încetat să mă mai abandonez în propria durere. Când am putut să stau lângă femeia din mine care plângea, care nu mai putea, care nu mai înțelegea nimic și să nu încerc să o grăbesc spre lumină, ci pur și simplu să o țin, să o iubesc și să-i spun ,,Sunt aici și de data aceasta nu mai plec de lângă tine.’’

Am înțeles că nu am venit pe Pământ doar pentru a mă pierde în iluzia acestei realități, în roluri, în frici, în așteptări sau în poveștile pe care le construim despre cine ar trebui să fim. Am venit aici voluntar, cu un scop, cu o direcție, cu o misiune pe care sufletul meu a ales să o experimenteze prin acest corp, prin această viață, prin acest avatar și pentru a-mi aminti cine sunt a trebuit mai întâi să cunosc foarte profund uitarea. A trebuit să mă caut în afara mea, să mă caut în iubire, în oameni, în confirmări, în roluri și în toate lucrurile despre care am crezut, la un moment dat, că îmi pot spune cine sunt, până când drumul m-a adus în punctul în care nu mai exista nimic de căutat în exterior și am fost obligată să mă întorc cu privirea spre singurul loc în care nu căutasem suficient, în mine.

Astăzi, intenția mea pentru anii care urmează este una foarte clară, să fac tot ceea ce pot, în toate formele și în toate modurile în care îmi este posibil, pentru ca sufletul meu să-și împlinească misiunea pentru care a venit pe Pământ. Să creez…să transmit…să iubesc….să vindec….să inspir…să construiesc… să duc mai departe ceea ce am venit să aduc aici…să las prin mine să se manifeste tot ceea ce sufletul meu poate oferi acestei lumi.

Advertisement

Simt să transform tot ceea ce am traversat în ceva care să nu rămână doar al meu, pentru că astăzi simt că fiecare rană pe care am avut curajul să o privesc poate deveni înțelegere, fiecare cădere poate deveni înțelepciune, fiecare noapte în care mi-am ținut sufletul în brațe poate deveni într-o zi lumină pentru un alt suflet care trece prin propria lui noapte și fiecare parte din mine pe care am vindecat-o poate deveni un spațiu prin care iubirea să ajungă mai departe. Nu știu cum va arăta fiecare etapă dar știu că simt să o trăiesc în aliniere, în prezență și în adevăr. Simt să-mi folosesc timpul, energia, darurile și această experiență umană pentru ceea ce contează cu adevărat pentru mine.

Sunt recunoscătoare chiar și pentru acele momente în care am crezut că mă pierd, pentru că astăzi înțeleg că nu sufletul meu se pierdea, ci cădeau de pe mine identitățile, fricile, atașamentele și toate poveștile pe care le confundasem cu mine însămi. Sunt recunoscătoare pentru femeia care am fost, pentru că ea m-a adus până aici. După toate drumurile, după toate căutările, după toate căderile și toate renașterile, încep să înțeleg că întreaga mea călătorie nu a fost despre a ajunge undeva, ci despre a mă întoarce în locul din care nu plecasem niciodată cu adevărat, în mine, în sufletul meu…. Acasă.

Iubesc femeia care am devenit astăzi. Pentru că acum știu cât a trebuit să traverseze pentru a ajunge aici iar acum când o privesc, nu mai simt nevoia să-i cer să devină altceva, simt doar să o iau în brațe și să-i spun…,,Te văd! Știu prin ce ai trecut! Știu de câte ori ți-ai ținut singură sufletul în brațe și sunt atât de recunoscătoare că, în toate acele momente în care ai fi putut să te pierzi, ai ales, încă o dată și încă o dată, să te întorci la tine.’’

Am fost întrebată cum de am scris șase cărți în trei luni…mi-am pus toată energia în creație. Energia pe care altădată aș fi dus-o în afara mea, încercând să explic, să răspund, să demonstrez, să conving, să fiu înțeleasă, să repar, să controlez sau să mă întorc spre situații care îmi consumau sufletul, am început să o chem înapoi la mine și să o așez acolo unde simțeam că are cu adevărat sens, în ceea ce am venit să creez. De fiecare dată când simțeam impulsul de a răspunde unei situații din exterior, de a mă întoarce într-o poveste, de a explica ceva cuiva, de a demonstra cine sunt sau de a-mi risipi energia într-o realitate care nu mai avea nimic de construit pentru sufletul meu, îmi aminteam, eu nu am venit pe Pământ să-mi consum viața răspunzând tuturor lucrurilor care se întâmplă în jurul meu, nu am venit să mă pierd în iluzii, să demonstrez, să conving sau să arăt cine sunt….Am venit să creez iar atunci mă întorceam la mine.

Cu fiecare pas pe care îl făceam către mine, se mai năștea un capitol. Cu fiecare bucată de energie pe care încetam să o mai risipesc în exterior, se mai năștea o pagină… cu fiecare rană pe care alegeam să nu o mai transform într-o luptă, se năștea o mantră, o rugăciune, o pagină, o carte.

Am încetat să mai las ceea ce trăiam să-mi consume energia fără să nască nimic din ea. Am început să transform, să iau tot ceea ce viața deschidea în mine, iubirea, întrebările, revelațiile, căderile, renașterile și să îi dau o formă prin care să poată merge mai departe… Am încetat să-mi mai folosesc energia pentru a reacționa la viață și am început să o folosesc pentru a crea viață. Am încetat să mai întreb: „Ce trebuie să răspund aici?” și am început să mă întreb „Ce vrea sufletul meu să creeze acum?” Iar de fiecare dată când alegeam creația în locul reacției, simțeam că mă întorc încă puțin în mine, că îmi recuperez încă o bucată din puterea pe care ani întregi o așezasem în oameni, în situații, în așteptări și în nevoia de a fi văzută sau înțeleasă.

Astăzi înțeleg că energia mea este una dintre cele mai sacre resurse pe care le am în această întrupare și că locul în care aleg să o așez devine, inevitabil, realitatea pe care o construiesc.

Advertisement

Îmi mulțumesc că am revenit la misiunea mea, că am avut curajul să fac loc pentru ea și mai ales, că am început să-mi așez energia acolo unde sufletul meu mă cheamă cu adevărat. Am făcut loc în mine, în viața mea, în timpul meu, în alegerile mele iar odată cu acest spațiu creat am început să înțeleg ceva foarte profund…atunci când ești pe misiunea ta, lucrurile încep să curgă. Vin oamenii, vin ideile, vin proiectele, vin întâlnirile, vin oportunitățile iar ceea ce înainte încercai să împingi sau să construiești cu efort începe să se așeze într-o curgere firească. Iar atunci când oamenii îmi spun… „Ești într-o ascensiune accelerată, ce se întâmplă cu tine?”, răspunsul meu este mult mai simplu decât pare… m-am întors profund la mine.

Inspirție transmisă de LayRa Angels