Claritatea Inteligentei
9 invenții ale Romei antice care par imposibile
Alexandria. Primul secol al erei noastre. O sărbătoare în cinstea zeiței Isis.
O mulțime se adună în fața templului. Un preot se apropie de altar, rostește o rugăciune cu aer misterios, apoi aprinde încet focul. Deodată, ușile încep să se miște.
Fără a fi atinse de nimeni. Sub privirile uluite ale mulțimii, ușile se deschid singure. Dar nu era vorba de magie.
Era un mecanism ingenios care funcționa pe baza apei obișnuite. Este uimitor, dar acesta era doar începutul miracolelor care îi așteptau pe credincioși în interior. Păsări din bronz stau pe ramuri și ciripesc de parcă ar fi vii.
Un vas din bronz oferă apă sfințită – tot ce trebuie să faci este să introduci o monedă în el. Iar atunci când cineva i se adresează zeului de piatră, acesta începe să-i răspundă.
Credeți că aceasta este cea mai incredibilă invenție a romanilor? Ei bine, e doar începutul. Astăzi vă voi vorbi despre cele mai ingenioase invenții din Roma antică. Și veți afla, de asemenea, despre cel care le-a creat.
Cine a fost el? Un geniu care și-a luat-o înaintea vremurilor sale? Sau un șarlatan care i-a ajutat pe preoți să-i înșele pe oameni? Sunteți gata? Atunci, să începem! Centrul Alexandriei. Imperiul Roman. Aici se află templele zeilor egipteni, greci și romani.
Fiecare dintre ele concurează pentru a atrage credincioși și ofrandele acestora. Însă, în oraș, ia amploare un fenomen de care templele se tem mai mult decât de orice dușman: oamenii citesc tot mai des lucrările filozofilor și încep să pună la îndoială religiile.
Templele au nevoie de dovezi ale prezenței divinității. Și, într-adevăr, le-au obținut. Iar secretul ușilor era ascuns chiar sub templu.
Acolo se afla un întreg mecanism. Altarul era gol pe dinăuntru și era conectat printr-un tub la o sferă de bronz închisă, umplută pe jumătate cu apă. Când preotul aprindea focul, aerul din interiorul altarului se încălzea și se dilata.
Presiunea se transmitea prin tub către sferă, apăsând pe suprafața apei. Apa era împinsă printr-un al doilea tub, ajungând într-un recipient suspendat. Pe măsură ce recipientul se umplea, devenea tot mai greu și cobora. Din recipient porneau frânghii înfășurate pe axul vertical al ușii. Când cobora, recipientul trăgea de frânghii și rotea axul. Odată cu acesta, fantele se deschideau, iar contragreutatea de piatră se ridica.
Când focul se stingea, aerul se răcea, presiunea scădea, iar apa se întorcea din recipient înapoi în sferă. Recipientul, devenit mai ușor, nu mai putea susține contragreutatea. Preotul cobora, rotea axul în sens invers, iar ușile se închideau.
Preotul nu apăsa pe nimic. Focul de pe altar era, de fapt, un buton. Sună a invenție ingenioasă, nu-i așa? Ei bine, acest mecanism este descris în detaliu în lucrarea Pneumatica a lui Heron, unde sunt reunite zeci dintre mașinăriile sale.
În mod surprinzător, după Heron, ușile automate au reapărut abia în secolul al XX-lea. Însă ușile erau doar începutul. Adevărata magie începea în momentul în care un credincios intra în templu.
Păsări din bronz stăteau pe ramuri și ciripeau cu putere. Pentru un om din antichitate, era un șoc: metalul cânta de parcă ar fi fost viu.
Puțini observau, dar lângă păsări stătea o bufniță de bronz. Ea era cea care controla ciripitul păsărilor. Cum funcționa totul? Apa intra într-un rezervor ascuns, aflat sub păsări, și împingea aerul afară din acesta.
Aerul trecea prin niște tuburi subțiri către fluierele din interiorul păsărilor de bronz, dând naștere ciripitului. Mecanismul sincroniza cântecul cu mișcările bufniței: când aceasta se întorcea spre păsări, fluxul de aer se oprea.
Când bufnița se întorcea în partea opusă, păsările începeau din nou să cânte. Apoi, un om se apropia de statuia zeității pentru a-și afla destinul. Se așeza în genunchi și punea o întrebare.
Iar statuia răspundea cu o voce înfundată, nefirească. Ați ghicit care era secretul? În interiorul statuii goale exista un tub care ducea spre gură. Acesta trecea pe sub podea până într-o încăpere ascunsă, unde stătea preotul.
Prin acest tub, el auzea întrebarea și tot prin el oferea răspunsul. Aici intervenea acustica: corpul gol al statuii devenea o cutie de rezonanță, asemenea corpului unei chitare. Amplifica frecvențele joase, iar vocea suna ca un ac ascuțit și strident. Imaginează-ți acum că ți-e sete. Preotul scoate un vas de lut și toarnă apă curată, iar chiar sub ochii tăi, aceasta se transformă în vin.
Dar cum reușeau preoții acest lucru? Secretul se afla în interiorul vasului. Un perete despărțitor îl împărțea în două compartimente: unul pentru apă și unul pentru vin. Exista și un mic orificiu pentru aer; dacă preotul îl acoperea cu degetul, presiunea din interior se schimba, iar în locul apei începea să curgă vin.
Te-ai putea întreba, însă, de ce aveau bisericile nevoie de o asemenea inginerie? Răspunsul îi aștepta pe credincioși chiar de la intrare. La prag, un om introducea o monedă într-un dispozitiv din bronz pentru a primi o porție de apă sfințită, necesară pentru ungere. Acesta este primul automat comercial din istorie.
Moneda cădea într-o cupă aflată la capătul unei pârghii; pârghia cobora, iar celălalt capăt al său ridica dopul de la baza rezervorului. Apa începea să curgă prin gura vasului, în timp ce cupa se înclina tot mai mult.
Moneda a alunecat în cutia încuiată, pârghia a revenit la locul ei, iar apa a încetat să mai curgă. Exact o porție pentru o monedă. Ieșind din biserică, bărbatul nu mai avea nicio îndoială că zeii există și că sunt aproape.
Iar preotului i-a rămas cel mai simplu lucru: o donație generoasă. Toate aceste miracole erau invențiile unui om misterios, care nu avea de gând să se oprească doar la biserici. O sărbătoare în cinstea lui Dionysos, zeul vinului, al veseliei și al teatrului.
O platformă cu un mic templu și figurine. Mulțimea se liniștește brusc, căci nimeni nu împinge platforma. Deodată, pe altar izbucnește un foc și, pe sunet de tobe, oamenii încep să danseze.
Copiii se ascund în spatele părinților, iar cei din rândurile din spate își întind gâturile, încercând să vadă cine manevrează păpușile. Dar nu e nimeni în spatele scenei. Cum funcționa totul și ce câștiga inventatorul din asta? În interiorul platformei se afla o greutate mare, așezată peste un morman de nisip.
Nisipul se scurgea încet printr-o deschizătură, iar greutatea cobora treptat. Acesta era motorul întregului spectacol. De greutate era legată o frânghie, înfășurată pe axul roților.
Greutatea cobora, trăgea de frânghie, axul se rotea, iar platforma înainta. Însă secretul stătea în modul în care era înfășurată frânghia. Geron bătea niște țăruși de lemn în ax și înfășura frânghia în jurul lor, urmând o schemă precisă.
O înfășurare într-un sens, iar platforma înaintează. O altă schemă de înfășurare, iar mecanismul execută o altă succesiune de mișcări. Pare simplu, dar, în realitate, era o lucrare de o precizie uluitoare.
O singură greșeală, iar platforma s-ar fi izbit de perete sau muzica s-ar fi oprit. Mai târziu, Geron a perfecționat platforma, adăugând cinci secvențe de acțiune: grecii construiesc corăbii, flota pornește pe mare, delfini sar în apropiere, începe o furtună, tunetele bubuie, iar zeița Atena lovește eroul cu un fulger.
Tunetele erau produse de niște bile metalice care, în momentul potrivit, cădeau pe o bucată de piele întinsă. Multă vreme, acest mecanism a fost considerat o minunată jucărie din antichitate. Însă, în 2007, expertul britanic în robotică Noel Sharkey a analizat schițele lui Heron și a ajuns la concluzia că o frânghie prevăzută cu știfturi reprezintă, în esență, un program – o succesiune de comenzi de tipul „înainte”, „oprire”, „înapoi” – stocată pe un suport fizic.
Această idee nu a dispărut, ci a străbătut secolele. În secolul al X-lea, tronul împăratului bizantin era decorat cu lei mecanici care scoteau răgete și păsări de aur care cântau.
În secolul al XIII-lea, inginerul arab Al-Jazari a construit o barcă cu muzicanți mecanici. Ritmul tobelor era stabilit de un ax rotativ prevăzut cu știfturi; prin repoziționarea acestor știfturi, se putea schimba melodia. Ulterior, au apărut cutiile muzicale care foloseau același tip de ax.
Iar în 1804, francezul Jacquard a înlocuit știfturile cu cartele din carton perforat, permițând astfel războiului de țesut să creeze singur diverse modele. Aceste cartele perforate au stat, mai târziu, la baza primelor mașinării de calcul. Însă Heron nu s-a limitat doar la divertisment.
El și-a asumat o sarcină ce părea imposibilă. În portul din Alexandria, pe țărm, zăcea o coloană de piatră de 26 de tone – de dimensiunea unei balene adulte.
Ar fi fost nevoie de mii de sclavi… Dar, în apropiere, un personaj misterios își pregătea un dispozitiv cu un cadru masiv din lemn. Muncitorii nu-și ascund zâmbetele; îl consideră, probabil, pe un alt nebun.
Omul prinde frânghia, apucă manivela și începe să învârtă. O rotație.
Încă una. Și coloana se clatină. Cele 26 de tone de piatră încep să se deplaseze încet, spre el.
Nu este o legendă, ci un calcul inginereasc pe care Heron din Alexandria l-a consemnat acum 2.000 de ani. Dar cum funcționează acest mecanism? În interiorul cutiei de lemn se afla un angrenaj de roți dințate.
Omul învârtea manivela, care punea în mișcare un șurub – acesta fiind prima roată a sistemului. Pe axul său se afla o roată dințată mică, ce antrena următoarea roată, de dimensiuni mai mari.
Astfel, un efort minim aplicat manivelei se transforma într-o forță capabilă să deplaseze o sarcină uriașă. O frânghie era înfășurată pe ultimul ax, iar greutatea imensă începea să se miște. De fapt, avem în fața noastră o cutie de viteze.
Același principiu funcționează și astăzi în cutia de viteze a unui automobil. Însă acest miracol a avut un preț. Iar Heron l-a numit cu onestitate.
Pentru a deplasa sarcina manual, manivela trebuia rotită de sute de ori. Dispozitivul putea muta o balenă, dar o făcea mai încet decât un melc. Aceasta este una dintre primele explicații din istorie ale „regulii de aur” a mecanicii.
Peste 1.500 de ani, acest principiu avea să fie inclus în manualele de fizică. Heron a numit această invenție „Barulk” și a descris-o în două dintre lucrările sale: Mecanica și Dioptra. Astăzi, o replică a acesteia poate fi văzută în Grecia, la Muzeul Tehnologiilor Greciei Antice al lui Katsanos.
Dar apare întrebarea: de ce un astfel de dispozitiv nu a fost folosit peste tot? Răspunsul pare paradoxal, iar noi vom reveni asupra lui la final. Iar următorul mecanism descris în lucrările sale nu a mai fost o surpriză. Acesta a salvat orașul atunci când s-a abătut asupra lui un pericol.
Imaginați-vă o noapte toridă de vară în Alexandria. Orașul doarme. Și, deodată, într-unul dintre cartiere, o strălucire portocalie se înalță spre cer.
Depozitul de lângă port este în flăcări. Focul se extinde la casele învecinate. Acoperișurile iau foc unul după altul.
Vecinii formează un lanț uman și își pasează găleți cu apă. Dar acest lucru nu ajută. Apoi, prin mulțime, este adusă o mașinărie neobișnuită.
Două cilindre din bronz, o pârghie lungă și o țeavă prevăzută cu o duză mobilă. Un jet de apă țâșnește din țeavă – nu doar o cantitate aruncată dintr-o găleată, ci un flux continuu.
Jetul ajunge la foc de la o distanță la care niciun om nu s-ar putea apropia. Dispozitivul era simplu și ingenios: mașinăria era plasată într-un rezervor cu apă, iar oamenii acționau pârghia, punând în mișcare, pe rând, doi pistoane.
Un piston urca și trăgea apa în interior, în timp ce celălalt cobora, împingând apa într-o conductă comună. Supapele lăsau apa să treacă doar într-un singur sens, împiedicând-o să se întoarcă. Astfel, cele două cilindre furnizau apă alternativ.
Fluxul era aproape neîntrerupt, iar duza mobilă permitea direcționarea precisă a apei către foc. În esență, era vorba despre o pompă de incendiu din antichitate.
Incendiile în marile metropole antice reprezentau un adevărat coșmar. În Alexandria și Roma, locuințele erau construite din lemn și materiale impregnate cu smoală, iar străzile erau atât de înguste, încât focul se propaga instantaneu de pe o parte a străzii pe cealaltă.
În acea epocă, incendiile erau adesea stinse cu ajutorul unor pături groase și moi; acestea erau îmbibate în apă și oțet, apoi aruncate peste foc pentru a-l înăbuși. Nu este de mirare că mulți istorici s-au îndoit de existența acestui dispozitiv și au privit cu scepticism schițele lui Heron.
Însă, în secolul al XX-lea, arheologii au descoperit pompe romane construite după același principiu. Una dintre ele, o pompă din bronz găsită în Italia, se află astăzi în colecția British Museum. Ulterior, romanii au simplificat construcția mașinăriei, făcând-o mai ieftină.
Pompele au început să fie acționate direct prin intermediul unei bare de lemn și au fost instalate în puțuri și mine. După 1500 de ani, acestora li s-au adăugat un furtun lung din piele și o cameră de aer, care uniformiza jetul. Iată că am ajuns, așadar, la cea mai remarcabilă invenție a lui Heron – cea care ar fi putut schimba cursul întregii istorii. Anglia, sfârșitul secolului al XVIII-lea. Motoarele cu abur ale lui James Watt pun în mișcare utilajele din fabrici și pompează apa din mine. Pare că lumea s-a schimbat pentru totdeauna.
Însă, cu 1700 de ani înaintea lui Watt, oamenii se adunau deja în Alexandria pentru a privi un motor cu abur. Erau uimiți, aplaudau ca la un truc reușit și înconjoară aparatul, cercetându-l. Nimeni nu a realizat că privea o mașinărie capabilă să schimbe lumea.
Heron l-a numit „Eolipil” – „mingea lui Eol”, zeul vânturilor. Focul fierbe apa într-un recipient; aburul urcă prin niște tuburi într-o sferă goală la interior și iese cu forță prin două duze curbate.
Sfera este împinsă în sens opus tuburilor și începe să se rotească tot mai repede, scoțând un șuierat în timp ce elimină abur. Este același principiu pe baza căruia zboară astăzi rachetele: energia focului transformată în mișcare.
Exact acest lucru îi lipsea fiecărei mașinării a lui Heron. Dar de ce a construit Heron această sferă? Istoricii nu au găsit încă răspunsul la această enigmă. Totuși, invenția ar fi putut rezolva problemele cu care se confrunta întregul Imperiu Roman.
În clădirile înalte din Roma, apa nu ajungea, firește, la etajele superioare; fiecare găleată trebuia cărată pe scări. O pompă cu abur ar fi putut ridica apa direct în locuințe, făcând viața mult mai confortabilă.
În plus, flota care aducea cereale din Egipt rămânea adesea blocată săptămâni întregi din cauza lipsei vântului. La Roma, lipsa pâinii a dus la ieșirea mulțimilor înfometate pe străzi. Iar o navă dotată cu roți acționate de abur ar fi putut naviga chiar și în absența vântului.
Mii de sclavi și măgari mergeau în cerc pentru a asigura hrana unui oraș cu milioane de locuitori. Aburul ar fi putut pune roțile în mișcare de unul singur. Iar romanii au fost foarte aproape de a realiza acest lucru.
În sudul Franței, în orașul Arles, se mai păstrează ruinele unei mori uriașe. Șaisprezece roți hidraulice erau dispuse pe pantă, asemenea unor trepte. Apa dintr-un apeduct curgea de la o roată la alta, fiecare dintre ele acționând mecanismul de măcinare a cerealelor.
În interior funcționau angrenaje – același principiu ca în moara lui Heron. Este una dintre cele mai mari mașinării ale lumii antice.
Este considerat primul complex industrial din istorie. Romanii știau deja cum să pună natura la treabă, în locul omului. În secolul al V-lea, Roma a căzut, iar numele lui Heron a fost dat uitării.
Însă lucrările sale au fost rescrise de călugări și traduse de oameni de știință arabi. În 1575, tratatul despre pneumatică a fost tipărit în Europa, iar inginerii au început din nou să discute despre forța aburului. În 1712 a apărut primul motor cu abur veritabil; acesta era folosit pentru a pompa apa din galerii.
Jumătate de secol mai târziu, James Watt l-a perfecționat astfel încât să poată acționa utilaje în întreaga țară. Totul a început, însă, cu o sferă de bronz, la Alexandria. Lumea a ajuns la această descoperire abia 17 secole mai târziu.
Așadar, de ce nu a declanșat Roma o revoluție industrială? Cel mai probabil, motivul era chiar sub ochii tuturor: milioane de sclavi. De ce să pierzi ani întregi construind un utilaj, când 20 de oameni pot face treaba chiar astăzi? Istoricul roman Suetoniu relatează că, într-o zi, un inginer i-a propus împăratului Vespasian un mecanism capabil să transporte, fără efort, coloane uriașe pe Capitoliu.
Împăratul l-a răsplătit pe inventator, dar a refuzat mașinăria. A spus: „Lăsați-mă să hrănesc poporul de rând”. Imperiul s-a prăbușit.
Mașinăriile sale au fost date uitării. Roma avea tot ce-i trebuia pentru a schimba lumea. Rațiunea nu a fost suficientă.
Iar Heron era atât de înaintea vremurilor sale, încât epoca în care a trăit nici nu l-a observat. Voi ce credeți? Dacă Roma nu ar fi renunțat la acele mașinării, unde am fi astăzi? Scrieți în comentarii.




Descarcă Wallpaper pentru Mobil :: LuminaTa.ro