Copilărie ce aduce Bucurie și trezește Spiritul Copilului Autentic

Copiii au o capacitate uimitoare de a ne învăța, zi de zi, cele mai frumoase lecții despre prietenie, iubire și bunătate. Prin gesturile lor sincere, prin îmbrățișările calde și zâmbetele pline de lumină, ei ne amintesc cât de mult contează lucrurile simple, venite din inimă.

Dăruiești din inimă, primești mult mai mult

Prin acest gest simplu, dar profund, copiii au înțeles că orice lucru mic poate avea un impact uriaș.

Un dar oferit unui prieten, un desen făcut cu dragoste pentru mama, o floare dăruită cu inima deschisă – toate acestea sunt expresii ale iubirii sincere.

Când dăruiești din suflet, primești înapoi ceva mult mai valoros:

✔ Prietenie adevărată, bazată pe bunătate și respect.
✔ Recunoștință sinceră, care luminează inimile.
✔ O inimă plină de lumină, pentru că fiecare gest de iubire aduce și mai multă iubire.

1 iunie este ziua în care celebrăm întoarcerea la inocenţă și aruncăm un ochii peste pozele din care zâmbesc copii fericiți. Oricâți ani ai avea, oricât de multe lucruri ai de făcut, oferă-i timp copilului din tine. Experimentează, dă-te pe toboganul timpului și sari șotronul întorcându-te la cea mai frumoasă perioadă, când singura grijă era să fii cuminte pentru a putea primi desert. Copilăria are cea mai mare putere și influență asupra noastră! E cel mai prețios fragment din povestea fiecărui om și e păstrată cu sfințenie în suflet.

Pentru mine, copilăria are gustul gogoșilor cu zahăr, făcute de bunica mea, și miros de iarbă proaspăt cosită, prin care alergam alături de sora și toți prietenii mei. Am fost un copil foarte care făcea năzbâtii, drept mărturie stau toate semnele de bună purtare pe care le am. Când eram mică, eram foarte nemulțumită de ele, dar acum le admir cu drag, pentru că au fost părtașe la poznele făcute. Aveam un singur tricou preferat și refuzam categoric să mă îmbrac cu alt ceva atunci când plecam de acasă. Probabil toți cunoscuții credeau că am un singur tricou. Plecam dimineața la joacă, mâncam pe stradă și mă întorceam noaptea speriată de poveștile de groază spuse de copii mai mari din cartier. Atâtea jocuri, atâția prieteni, atâtea amintiri au rămas blocate, ca într-o capsulă a timpului, pe care o deschid de fiecare data când cineva îmi vorbește despre copilărie.

Copilăria este ca o poezie care curge lin, cu fiecare ritm pe care copilul îl compune în călătoria sa prin viață. Un gând, un vers, o rimă. Imaginează-ți un copil cu tălpile goale care aleargă prin iarbă. Râde cu gura până la urechi, încântat de senzațiile din talpă.

Ce simte copilul?

Libertate, bucuria de a fi, de a putea să exploreze lumea mare. Atât de mare cât spațiul de siguranță îi îngăduie să se aventureze. Apoi, se întoarce cu încredere și caută alinare, pornind într-o nouă aventură. Viața care pulsează cu fiecare cerc de siguranță.

Advertisement

Există un model al siguranței?

Știința atașamentului oferă un model simplu de urmat de către părinți: pornim de la imaginea unei îmbrățișări, brațele părintelui care cuprind copilul – spațiul de siguranță și refugiul unde se întorc copiii, atunci când au nevoie de suport.

Știi cât ești de important pentru copilul tău? O dovadă este privirea lui care-ți caută privirea, pentru a primi încrederea de care are nevoie să exploreze. Dacă lipsește sau este orientată către altceva, sistemul nervos al copilului se activează. Are nevoie să restabilească legătura cu părintele.

Copilul mic are nevoie mai des de încântarea pe care i-o transmit părinții, atunci când pleacă să exploreze, dar și când se întoarce pentru alinare. „Bucură-te de mine, mami! Bucură-te de mine, tati! Ochii tăi care întâlnesc ochii mei îmi oferă siguranța că sunt bine primit în brațele tale. Acel sentiment de acasă, unde întâlnesc blândețea ta, încrederea că pot, încrederea că tu ești mai mare, mai puternic și mai înțelept și știi ce am nevoie.“

Ce se întâmplă în lipsa unui model?

În lipsa unui model concret și simplu de urmat, părinții trăiesc zi de zi confuzia creată de tiparele vechi relaționale (cum au fost ei crescuți) și modelele noi, oferite de știință, cu privire la nevoile și funcționarea sănătoasă a creierului copilului și al adolescentului. Ca un drum care se bifurcă și nu știu încotro să meargă. Dacă aleg calea veche și bătătorită, chiar dacă a creat disconfort și durere (drum pe care, de multe ori, au promis că nu-l vor urma), aparent este simplu, fiindcă le este cunoscut și l-au experimentat de-a lungul copilăriei cu îngrijitorii lor.

Dar, în același timp, acest drum aduce multă nesiguranță în spațiul relațional cu copilul. Pentru fiecare dintre noi, ceea ce a creat durere în trecut a declanșat automat sistemul de alertă al corpului și ne-am protejat. Nu este învățare, este apărare. Aceste modele au rămas adânc în interiorul nostru, ieșind la suprafață la vârsta adultă, în interacțiunile de zi cu zi cu copiii noștri și cu alți adulți. Nu mai folosim dialogul, ascultarea, blândețea, validarea, empatia, ci predica, tonul ridicat, amenințările, pedepsele. Multă nesiguranță și neputință în interiorul adultului care duce la nesiguranța copilului.

Dacă pășim pe calea științei, a informațiilor noi, care susțin dezvoltarea armonioasă a copilului și creează sentimentul de coerență în relații, fără să reflectăm asupra propriilor dificultăți și a resurselor care ne susțin dezvoltarea personală, ne vom învârti în cercul neputinței, al vinei, al rușinii sau al ieșirilor de siguranță din relația cu copilul, pentru a ne proteja.

Ce este de făcut, care este calea de urmat?

Părintele mai mare, mai puternic, mai înțelept va alege conștient un drum nou, urmând o hartă care-l va conduce spre o relație de siguranță cu copilul său. Astfel, va parcurge drumul cunoașterii (prin informații noi, valide, oferite de specialiști), reducând răspunsurile reactive și fiind prezent în spațiul relațional. Dar pentru asta este nevoie de o viziune clară asupra relației părinte-copil.

Advertisement

O primă resursă poate fi dialogul cu un alt adult disponibil despre ceea ce simte părintele în momentele intense, de provocare. Povestea pe care o are din trecut despre ce înseamnă relația părinte-copil și cum a învățat să mențină siguranța, care a fost rezultatul acestei adaptări și cum ar suna o nouă poveste despre siguranță. O nouă adaptare care menține conectarea cu copilul său, restructurând mesajele din trecut. Practică, practică!

Copil, copilărie, joc și bucurie

Când un copil apare în calea ta
Fă ochii mari, zâmbește,
Rostește șoptit
Un gând de iubit.
Poți spune: Ce mirare!
Și ascultă inima ta.
Respiră. Respiră ușor.
Întinde brațele spre o-mbrățișare.
Sunt aici, copile: bine ai venit!
Sună-a căutare…
Și te simți iubit.
Pornește-n explorare
Fii curios!
Te-aștept cu încântare
Întâlnirea-i mare.
Mare bucurie că te cuprind,
Te cuprind în brațe
Și ne așezăm în tihnă
La o poveste despre ceea ce văd.
Cuvinte simple. Cuvinte cu blândețe
Cuvinte care desenează o poveste cu imagini colorate.
Se făcea că sunt iubit.
Se făcea că sunt dorit
Că mama este curioasă
Că mama este bucuroasă.
Învăț treptat ce-nseamnă viața.
Cu ale sale file noi
Învăț ce-nseamna unu. Învăț ce-nseamnă doi.
Și-apare curcubeul
Ca spațiu dintre noi.
Un gând, o vorbă
O privire.
Și știu unde să mă-ntorc.
Mereu, mereu la tine
Asta este tot.